Urmărește-mă și pe Facebook!

miercuri, 17 septembrie 2014

Atunci cand nu ai un "closure"

In primul rand, folosesc multe englezisme. Uneori pentru ca sunt intraductibile, alteori pentru ca mi se pare ca suna mai bine in engleza, alteori pentru ca sunt atat de obosita incat nu gasesc cuvantul sau expresia in romana. Iar de cele mai multe ori pentru ca asa am chef. :D

Asta in loc de introducere...

Astazi as vrea sa imi vorbesc si sa va vorbesc despre momentele din viata cand nu ai un closure. Adica nu exista o finalitate a unei situatii, adica nu exista un "ne despartim fiindca...".

duminică, 14 septembrie 2014

Ce-am facut la manastire?

Dupa mesajul meu de pe facebook legat de viata la manastire, multi m-au intrebat ce caut acolo. Ei, am fost cu treaba, nu am decis brusc sa imbratisez dogma religioasa.

M-am dus sa predau atelierul Soapmill si sa ajut la punerea pe picioare a celui nou. Intr-o zona superba, deluroasa, aproape de raul Mures, situata intre Targu Mures si Cluj. A fost o saptamana de training intensiv, pentru a se pastra calitatea si retetele noastre, pentru a transmite mai departe emotia realizarii unui sapun 100% natural sau a unei creme bio.

Intamplarea a fost sa fiu cazata intr-o manastire aproape de satul unde va fi viitoarea casa Soapmill. Cam in doua saptamani acolo isi va deschide portile noul atelier, cu o gradina mirifica, o casa cu personalitatea locului, renovata in intregime si multa bucurie in sufletele celor care ii vor calca pragul zi de zi.

joi, 4 septembrie 2014

Ce-ai face daca ai afla ca...

... astazi este ultima zi din viata ta?

Ai plange, ai rade? Ai sta cu familia, ti-ai suna prietenii? Ti-ai injura dusmanii?

Dar ce ai face daca ai afla ca astazi este ultima zi a cuiva drag? Ce i-ai spune? Ce ai mai face in ziua respectiva? Te-ai trezi dimineata si ti-ai bea cafeaua linistit? Ti-ai fuma tigara fara sa ai vreun stres?

Si ce-ai face daca ziua ar incepe ok si s-ar sfarsi cum niciodata cu gandul nu ai gandit?

De sase luni ma tot gandesc de ce trebuie sa trecem prin tot felul de chestii dureroase... cum ar fi moartea cuiva drag. Nu vad sensul, nu vad logica si nu inteleg. Iar eu trebuie sa inteleg tot timpul.

Scrisesem anul trecut un post pe blog cu realizarile din 2013 si spuneam la sfarsit ca ma indoiesc ca 2014 va fi la fel de bun, dar ca il astept si ca voi trai fiecare zi la maxim.

Acest an a devenit cel mai nenorocit an incepand cu 14 martie, ora 17.22. Atunci s-a dus tatal meu. Unde, de ce, cum? Habar n-am si nici nu o sa am vreodata! Era un om sanatos, puternic, inalt, semet, mandru, amuzanto-cinic, avea carisma, era incapatanat, corect, doct, cel mai tare la istorie, inteligent, avea prestanta. Si deodata nu a mai fost. Infarct la 64 de ani, fara niciun semn, fara nicio pastila, fara nicio internare. Ambulanta a venit dupa 58 de minute, pentru ca asistentei i s-a spus ca este una nebuna la telefon care cere insistent o salvare. In timpul asta, fiecare facea cate ceva. Mama mea i-a facut respiratie gura la gura in tot acest interval, fratele meu masaj cardiac, sotul meu alerga dupa ambulanta, eu dadeam telefoane si organizam, asa cum fac de obicei.