Urmărește-mă și pe Facebook!

miercuri, 28 decembrie 2011

Cele mai mari spaime

In ultimii ani am observat un interes crescut pentru capra vecinului, in special pentru puiul caprei vecinului. Adica sunt o gramada de mame sau viitoare mame care isi dau cu parerea, de cele mai multe ori extrem de zgomotos, despre cum ar trebui crescuti copiii. Se agata cu disperare de singurele momente cand cineva le asculta, fiind firesc ca toata lumea sa ia drept litera de lege ceea ce spun ele. Ca doar, nu-i asa?, o sa vezi si tu cum o sa fie cand o sa ai copii.

Fiecare are dreptul la opinie, la discutii, dar de aici si pana la actiuni care nu duc la nimic bun (blamare, tipete in online si in offline, jigniri) este cale lunga. Daca esti mama, nu inseamna ca esti mai desteapta. Brusc si dintr-o data. Esti doar mama. La fel de buna sau la fel de rea ca oricare mama din lume.

Curente de genul "nu mi-as lasa copiii cu mama mea nici 5 minute", "copilul trebuie sa doarma cu parintii in aceeasi camera, de preferat in acelasi pat", "copilul trebuie alaptat toata viata" sunt interesante, actuale, argumentate si asa mai departe. In schimb, nicio alta mama nu trebuie sa faca nimic, daca nu simte asa. Mi-ar fi drag ca polemicile sa fie constructive si ancorate in viata lui 2011, nu idealiste, cu citate masive din carti. Fiecare copil este unic, slava Domnului!, fiecare parinte este unic si eu consider ca nimic nu trebuie incadrat in tipare. Cu atatea optiuni in acusi 2012, cu atatea variante de crestere, cu atatea tipuri de familii, cred ca este gresit sa tragi linie. Tot ce este deasupra este bun, restul este total gresit.

Fiecare parinte este cel mai bun parinte pentru copilul lui si fiecare alegere este cea mai buna pentru familie.

Aceasta larga introducere nu are legatura cu restul post-ului, doar stiti ca imi place sa povestesc si sa divaghez! :)

Sau are legatura, in sensul ca, probabil, acest post va fi unul dintre putinele in asentimentul tuturor mamelor, fie ca aleg sa urmeze anumite reguli, fie ca nu, fie ca au 30 ani, fie ca au 60. Vreau sa va vorbesc despre spaimele (zic eu comune) ale mamelor din lumea intreaga.

Incepand cu cele doua liniute de pe testul de sarcina si terminand... de fapt, neterminand niciodata.

"Oare o sa fie bine, totul o sa fie ok?" Astepti cu infrigurare primul control, sa ii auzi inimioara. Urmeaza cele 3 luni critice, de inceput. Numeri zilele, noptile, calculezi data probabila a nasterii de un milion de ori si visezi cu ochii deschisi. Incepi sa faci analize peste analize, sa completezi fise, sa citesti despre evolutie si incepi sa fii bombardata cu informatii.

Trec lunile si panica creste. Morfo-fetala e aproape si tu nu te gandesti decat la degete. Sa aiba 20 degete. Iti tii rasuflarea cat timp medicul controleaza fiecare particica a bebelusului si astepti, si astepti... "Inima..." Pauza un minut, cat timp o controleaza. "Aspect normal." Rasufli usurata. "Plamanii..." Te uiti aproape plangand la medic. Intelegi ca omul munceste si este extrem de atent sa nu faca vreo greseala, dar iti vine sa il strangi de gat ca nu vorbeste mai repede sa afli ca totul este ok. "Aspect normal." Expiri relaxata.

Nasterea se apropie cu pasi repezi, tu habar nu ai cand au trecut lunile de sarcina. Noua luni. Inainte noua luni ti se pareau o vesnicie! Mai ales daca te raportai la concediul de vara. Acum au trecut rapid si deja te visezi cu copilul in brate. Dar pana atunci trebuie sa il nasti. Apar primele contractii si dureri. Te sperii maxim, suni o prietena sau intri rapid pe internet si citesti ca sunt contractii false. Te mai linistesti. Vor trece. Este clar.

Ca sa uiti, te concentrezi pe nastere. O sa te doara rau. Dar cat de rau? Vine o prietena si iti spune ca in salonul ei o tipa a urlat timp de 3 ore. Inainte sa nasca. O alta prietena vine si iti spune ca ea a nascut in 10 minute. O alta vine si iti spune ca nu a putut naste natural si ca s-a chinuit 2 zile. Iti intrebi mama si ea spune nonsalant ca isi aduce aminte toate momentele nasterii, dar nu isi aduce aminte de nicio durere. Firesc, dupa 30 ani.

Hmmmm, la naiba! Tu ce-o sa faci??

Vine clipa nasterii... asa cum ti-a fost data. Iti vezi copilul pentru prima data, iti spui ca este perfect. Apoi frica iti incolteste inima. "Este ok, este sanatos, totul este in regula? Are toate degetele?" Obsesia cu degetele este tot acolo. Probabil pentru ca este ceva ce se vede din prima.

Copilul pleaca si din acel moment spaima creste exponential. "Ce fac cu el, de ce nu mi l-au mai lasat putin, unde il duc?" Evident ca tu stii raspunsurile, dar nu conteaza. Sunt intrebari retorice, pe care o mama nu se poate abtine sa si le puna. O mama. Si tu esti mama! Wow!

Acasa urmeaza un sir nesfarsit de intrebari. Si asta numai in prima saptamana.
"Oare mananca suficient? Oare am lapte? Daca nu se satura? De ce plange? Sunt colicii? Poate ii e sete... Sau foame din nou... Mai bine sa verific pampers-ul, cred ca de la asta e. Daca s-a iritat la fundulet? Nu, nu e de la asta. Cred ca ii este cald. Nu, sunt 23 grade. Poate ii e frig. Sa ii pun o paturica pe picioare. Dar sta bine, asa, pe spate? Mie nu-mi place sa dorm asa! Eu ii fac baie, doar sunt mama acum! Mama, dar cum sa tin copilul, sa il spal pe spate? Arata-mi tu, dar ai grija la cap! Tine-i gatul! Nu te uita asa, ca de acum 30 ani ai uitat precis! Stai sa aduc cartea, sa vad ce zice despre buric. Nu trebuie spalat. O sa cada singur. Daca se infecteaza? Trebuie ingrijit bine de tot, sa arate frumos cand se face mare."

Cantaritul si masuratul devin o alta obsesie. Zilnic, la doua zile, saptamanal, lunar. Notatul in agenda la fel. Cand incepi diversificarea, te lasa nervii de fiecare data. Fie ca nu mananca legume, fie ca nu vrea supa, fie ca refuza fructele, ceva nu merge cum trebuie! Daca nu isi toata vitaminele din ce mananca? Daca o sa fie mofturos la maturitate? Daca, daca...?

Primii pasi vin cu spaime incredibile. Care nu pleaca cel putin un an. Iti urmaresti copilul ca pe butelie, il pui in premergator sau in patut cat timp te duci la toaleta (nu cumva sa cada, sa se loveasca), inima ti se opreste la propriu cand se impiedica, te uiti cu ochi critic la orice lucru din casa si calculezi sansele de periculozitate ale acelui obiect. De fapt, daca te uiti mai bine, toate au potential. Ai face o camera numai cu saltele pufoase, fara colturi de mobila, fara prize, fara dulapuri sau cu dulapuri blocate. Un glob de sticla chiar nu ar strica! Pana invete sa mearga, atat! Nu se poate, da, stiu, am luat-o razna! Atunci hai sa securizam totul. Si cand spun totul, chiar la asta ma refer. Nu, nu e bine nici asa! Hai ca nu mai e mult, deja se descurca destul de bine cu mersul!

Si asta este doar primul an...

Bottom line, de cand ramai insarcinata inveti sa traiesti cu spaima. Cu frica ancestrala pe care orice mama o are cuibarita in suflet. Toata viata. Nu este deloc greu sa cresti un copil. Chiar deloc. Dar sa inveti sa traiesti cu frica in suflet, permanent, zi de zi, noapte de noapte... este extrem de dificil! Sa nu arati ca esti terifiata, ca esti ingrozitor de speriata, iarasi este greu. Sa nu creada lumea ca esti paranoica. Cu toate ca esti! Toate suntem. Fie ca avem 20, 30, 50 sau 90 ani. Spaimele doar se schimba. Atata tot. Dar nu pleaca din sufletul nostru. La 45 ani stai cu sufletul la gura in fata liceului si te rogi sa se concentreze. La 50 ani, inima iti sta in loc cand auzi un motor de motocicleta afara si speri sa nu pateasca nimic. La 60 ani, iti astepti cu infrigurare nepotul si mori de frica ca totul sa fie bine. Cu fiica ta si cu copilul ei; dar stii ca ea se descurca, doar e fata ta. Dar copilul e neajutorat si mic-mic! Doamne, cat e de mic!

5 comentarii:

Zicolorata spunea...

Da, corect.. am putea scrie la nesfarsit despre spaimele astea...

Monica Elena Radu spunea...

Foarte fin surprinse aceste trairi!Am recunoscut,dupa 30 de ani toate aceste spaime,retraindu-le,din amintiri...Felicitari!

Zu spunea...

Like, like, like!

P.S. Saptamana viitoare ma duc la doctor, aflu rezultatele de la bitest si facem ecografie TN - ce coteaza ca am mai trecut printr-o sarcina, am emotiiiii, imi fac griji, ma agit!!! :D

Silvia spunea...

Zu, Zu, sa fii insarcinata si sa nu stiu eu???? E clar, trebuie sa ma reapuc de citit blog-urile! De cand cu fb-ul in viata mea, daca nu apare link pe fb catre blog, nu mai apuc sa citesc nimic.

Sa fie intr-un ceas cu cuc, sa fiti sanatosi amandoi! Probabil va exista un post2, un fel de "Cele mai mari spaime se intorc" sau "Reloaded" cand va veni al doilea copil. :))

Zu spunea...

:D sunt, sunt, nasc in vara... Stiu cum e, nici eu nu mai reusesc sa tin pasul, mai ales ca la mine pe fb se pierd o groaza de lucruri, e prea multa informatie, cred ca ar trebui sa-mi fac liste, ceva, dar nu prea ma pricep.