Nostalgie

Ma stiti, doar, vad partea plina a paharului, chiar daca el e mai mult gol. Ca atare, nu stiu cum am eu norocul asta, dar de fiecare data cand ninge, ploua si sunt minus douazeci de grade afara, eu sunt ne-motorizata. Din diverse motive, independente de mine.

Alaltaieri, cand ploua mai tare, am plecat de la birou spre Orizont. Am alergat dupa 137, decoperind ca puteam sa merg si catinel, ca tot il prindeam. Cand a venit, am aflat cu stupoare ca e 138, masina de a carei existenta nici nu stiam. In acest 138 vad o fata familiara. Un nene acum, ca si atunci, de altfel. "Atunci" insemnand acum 16 ani, cand eu aveam 15 ani si eram aspiranta la tot felul de centuri la kung fu, iar el avea 30 ani si era antrenorul nostru cu centura neagra si trei dani. Ma uitam la el, discret, sa nu se prinda, si imi dadeam seama ca exceptand parul putin grizonat la tample, in rest este neschimbat. Il privesc si acum ca pe "domnul antrenor" si parca nu s-a schimbat nimic. De obicei, cu cat inaintezi in varsta, ti se schimba optica. La 15 ani, unul de 30 ani e nene, dar cand ajungi la 30, un nene de 45 nu ar trebui sa ti se mai para tot nene, ci de-un leat cu tine. Nu mai tii cont de diferente. Ciudat, as putea spune. Era cu aceleasi foi in mana pe care le consulta de fiecare data cand ne suiam in tramvaiul care ne ducea la sala. Sweet memories.

Apoi, dupa ce am coborat, am mers destul de mult pe jos, pentru ca nu exista si o statie intermediara. Imi place cand ploua, miroase frumos, asa ca plimbarea a fost placuta.

Am rezolvat cu niste facturi, apoi am pornit tot pe jos, pe jos, pe jos, catre o alta statie. Am luat o statie un ceva, nici nu stiu ce era, asta doar pentru ca a oprit fix langa mine. Am coborat si am luat-o in alta directie. Inainte sa ajung in noua statie, mi se pare ca vad un spate cunoscut, cu toate ca muuult mai mare decat ma asteptam. La 150 cm inaltime, te astepti ca proportiile sa fie pe masura. Masura fusese depasita, if you catch my drift, ceea ce m-a surprins. Bine, trebuie sa intelegeti de ce anume. Pe vremuri, acea domnisoara/doamna fiind o adepta inversunata a curelor de slabire. M-am uitat mai atent, sa vedem daca se intoarce. Nu sa se intoarca ca simte ca e privita, ci sa se intoarca ca mi-a auzit vocea (inconfundabila, de altfel), eu vorbind cu Dani in acel moment la telefon. Nu s-a intors, ceea ce mie mi-a dat de inteles ca nu vrea sa se intoarca. Ciudat, din nou. Tot acum 16 ani eram cele mai bune prietene. Si a fost prima persoana pe care am adus-o la kung fu. La acel kung fu de mai sus.

Si acum ma intrebati cu ce sunt eu diferita, care nu am vrut sa dau cu ochii de prof' fata de fosta mea prietena din copilarie, care nu a vrut sa dea ochii cu mine? Cu nimic, evident. Eu nu am zis nimic pentru ca nu aveam decat o statie de mers si nu aveam timp sa schimbam nici macar numerele de telefon. Ar putea fi doar o scuza, stiu. Si cred ca si este. Imi ia fix 10 secunde sa scot o carte de vizita din geanta si sa i-o dau cuiva. Nu am facut-o. Asa si prietena mea. Nu a vrut sa dea ochii cu mine. Punct. De ce? Nu conteaza.

Dar pe mine m-a napadit nostalgia. Am fost acolo cand a murit tatal ei, am fost impreuna in tabere, am fost impreuna la bairam-urile gastii, am fost ca doua surori, ne acopeream una pe alta, gandeam la fel, eram nascute la 2 zile diferenta - adica eram la unison cu totul. Pana si barbatii ni i-am ales cu acelasi nume. Fun. Sau trist?

Eu cred ca uneori trebuie sa lasi anumite lucruri, oameni, intamplari acolo unde le e locul. Adica in trecut. Si sa treci mai departe, sa privesti viata din prezent si sa te bucuri ca ti-ai intersectat existenta cu persoane care au insemnat ceva intr-un anume moment al vietii tale. Sa te bucuri, sa plangi, sa iti aduci aminte. Dar sa le lasi acolo, inchise in sertarul de sus, cu cheie si peste alti 16 ani sa mai faci o retrospectiva. Eu as avea 47. Profu' 62.